Cum îşi împart spionii Capitala (Mihai Munteanu, Andreea Pocotilă, Evenimentul Zilei)

„Harta imobiliară“ a Bucureştiului e divizată între două mari grupări de afaceri, ai căror membri provin din serviciile secrete. Au ieşit din negura Războiului Rece după ce, în numele unei ideologii criminale, au spionat NATO şi ţările din lumea liberă. Apoi au călcat pe morţii Revoluţiei şi, din comunişti, au devenit capitalişti rapace, privatizând reţele de spionaj în filiere de afaceri. Acum, domină economia naţională, aşteptând din umbră miliardele de euro din fondurile europene. Azi, „Evenimentul zilei“ prezintă al cincilea episod din serialul „Cupola“.

Două mari grupări de afaceri îşi împart piaţa imobiliară din Bucureşti. Oamenii lor cheie provin din fosta Securitate şi din nomenclatura comunistă.

Doina Nadia Popoviciu. Căpitan (r) contraspionaj. E fiica fostului prim-vicepremier ceauşist Ion Dincă „Te-leagă“ şi soţia magnatului imobiliar Gabriel „Puiu“ Popoviciu. A activat în Direcţia a III-a (UM 0625) din fosta Securitate, pe contraspionaj. Specializată în dialecte arabe.

Liliana Badea. Căpitan (r) contraspionaj. A fost soţia lui Nicolae Badea, preşedintele clubului Dinamo. E fata cea mare a lui Ion Dincă „Te-leagă“. A predat la Şcoala de ofiţeri de Securitate Băneasa. Specializată în dialecte arabe.

Dan Marcel Ghibernea. Surse din SIE susţin că e spion activ, dar el neagă. Disidentul Mircea Răceanu l-a semnalat drept ofiţer CIE, deconspirat, al regimului ceauşist. Tatăl său a activat în DIE.

GRUPAREA „POPOVICIU-BADEA“

Soţii din contraspionaj

Bucureşti. Sfârşitul anilor ’70. În „Primăverii“, cartierul nomenclaturii comuniste, se vorbeş te numai despre nunta anului. Mireasa Liliana este fata cea mare a lui Ion Dincă „Te-leagă“ – temutul prim-vicepremier ceauşist. Mirele se numeşte Nicolae Badea. Vor trece 20 de ani şi o Revoluţie până când ginerică va deveni preşedintele clubului Dinamo şi un capitalist feroce.

Ion Dincă „Te-leagă“, socrul mare, le organizează tinerilor o nuntă cu mult fast. Sute de invitaţ i se adună la Bolintin, „reşedinţ a“ ginerelui: activişti, securiş ti, secretari PCR şi membrii CPEx. Meniul e de-a dreptul „burghez“ – şampanie, whisky, delicatese franţuzeşti, caviar… Amploarea evenimentului îl irită pe Ceauşescu. Nu vrea ca „poporul“ să vadă cât de bine o duc conducătorii PCR.

Dincă „Te-leagă“ învaţă bine lecţia şi, când vine rândul mezinei sale, Doina Nadia, să se mărite cu Gabriel „Puiu“ Popoviciu, zbirul ceauşist e mai prudent: rezultă o nuntă discretă, la Hotelul Parc din Capitală. Pe care Popoviciu îl va cumpăra când va deveni mogul imobiliar. Fiicele lui Dincă mai au ceva în comun: sunt ofiţeri de Securitate. Au grad de căpitan în Direcţia a III-a de contraspionaj (UM 0625). Specializate în limba arabă, soţiile lui Badea şi Popoviciu sunt încadrate în serviciul de contraspionaj pentru ţările din Orientul Mijlociu. Ele predau şi la Şcoala de ofiţeri de Securitate din Băneasa.

În 1991, Doina şi „Puiu“ Popoviciu pleacă în SUA, împreună cu Liliana şi Nicolae Badea. Acolo, Popoviciu şi soţia sa primesc cetăţ enie americană. Oficial, Doina, fost ofiţer de contraspionaj, domiciliază în New Jersey.

Bucureşti, mai 2008. Bogaţi şi influenţi. Adică: „Puiu“ Popoviciu şi Nicolae Badea. Întorşi în ţară în anii ’90, cei doi cumnaţi au început afacerile cu vestita ComputerLand, firmă implicată în „scandalul EADS“.

Acum, Popoviciu controlează, prin interpuşi şi firme offshore, un adevărat imperiu imobiliar. El a preluat fostele societăţi de stat Alltrom, Herăstrău, ASD Mioriţa şi Comaliment, trecându-le pe numele mamei sale, Ligia Popoviciu (77 de ani), fostă croitoreasă a Elenei Ceauşescu. Din umbră, Popoviciu deţine participaţii şi în Hotelul Howard Johnson, restaurantul Casa Doina şi fast foodurile Pizza Hut şi KFC. Dar piesa lui de rezistenţă este „Proiectul Băneasa“: un minioraş întins pe 221 ha în nordul Capitalei. Divorţat recent de soţia-ofiţer (r), Nicolae Badea se concentrează cu precădere asupra clubului Dinamo şi a restaurantelor Pizza Hut şi KFC.

OMUL LUI PASZKANY

Medicul Securităţii clujene

Iuliu Mureşan, preşedintele CFR Cluj, a fost secretarul Asociaţiei Studenţilor Comunişti şi doctorul Securităţii Cluj timp de cinci ani, până în decembrie ’89. Mureşan a ieşit în rezervă în 1999, cu gradul de colonel. Imediat, Arpad Paszkany l-a cooptat într-una dintre firmele sale imobiliare. (Mihai Şoica)

GRUPAREA „TRIGRANIT“

Diplomatul Ghibernea de la Londra

Budapesta, 1997. Se înfiinţează TriGranit Development Corporation, o multinaţională care investeşte miliarde de euro în proiecte imobiliare din centrul şi din estul Europei. Acţionar majoritar e Sandor Demian, cel mai bogat om din Ungaria (cu o avere de peste 1,03 miliarde de euro).

În trecut, Demian a lucrat în comerţul cooperatist comunist de la Budapesta. Ceilalţi cofondatori sunt lordul Nathaniel Rothschild (descendent al celebrei familii de bancheri din Anglia şi SUA), Peter Munk (fondatorul Barrick Gold Corporation – companie canadiană auriferă), Sandor Csanyi (pre- şedintele OTP Bank – cea mai mare bancă maghiară).

Afaceristul Arpad Paszkany – patronul CFR Cluj – joacă rolul de „cercetaş“ al TriGranit în România: identifică oportunităţi şi obţine informaţii de la administraţ ia locală. În prezent, TriGranit dezvoltă 30 de proiecte în 11 ţări, investind 8 miliarde de euro. Cele mai mari sunt în Rusia (în asociere 50%-50% cu Gazprom) şi în România, prin proiectul rezidenţial „Esplanada“ (costă un miliard de euro, e în parteneriat cu guvernul, se întinde pe 10,7 hectare). Investiţia va fi gestionată prin TriGranit Development România.

Răceanu acuză

Bucureşti, mai 2008. Managerul de ţară al acestei filiale e Dan Marcel Ghibernea, fost ambasador la Londra. „N-are relevanţă cine m-a introdus. E normal, nu poţi să vii câine surd la vânătoare, e nevoie de un om de legătură“, punctează Ghibernea.

Încă din anii ’80, acesta a lucrat pe Relaţii Externe, iar după Revoluţ ie a fost depudat PDSR (actual PDS). În 2000, este „uns“ director al postului de radio Europa FM, apoi în 2001, ambasador la Londra.

Primul care i-a pus lui Ghibernea eticheta de apropiat al Securităţii a fost disidentul anticeauş ist Mircea Răceanu, în cartea sa, „Infern 89“, publicată în 2000.

Înainte de Revoluţie, Răceanu a activat ca diplomat în SUA, dar a fost arestat în ianuarie 1989, acuzat de spionaj în favoarea SUA. Convinşi că „trădătorul“ urma să-şi petreacă restul zilelor în carceră, anchetatorii i-au arătat fotografii cu agenţi ai Securităţii, somându-l să-i nominalizeze pe ofiţerii deconspiraţ i „inamicilor americani“. Între sutele de fotografii, Răceanu a recunoscut şi figura lui Dan Ghibernea.

„Eu, ofiţer?“

Acesta respinge categoric apartenenţa la vreun serviciu secret: „Eu? Cum să fiu ofiţer de informaţii? Doamne fereşte!“, se apără Ghibernea, care îl ştie pe Răceanu de când lucra la Academie. Fostul ambasador susţine că, din anii ’93-’94, ofiţerii serviciilor noastre de spionaj lucrau la vedere: „Potrivit unui acord cu NATO, noi nu mai aveam voie să spionăm pe zona aia. Nu cred că îşi permitea cineva să facă prostii“.

În timp ce sursele EVZ îl indică pe Dan Ghibernea drept colonel SIE activ, acesta infirmă retoric: „Nu-i adevărat. Îmi poate aduce cineva o hârtie, un document scris în acest sens?“.

Nici tatăl fostului ambasador nu scapă de controverse. În 2004, Institutul Român de Istorie Recentă a publicat o listă a ofiţerilor de Securitate în care figurează şi numele lui Marcel Ghibernea: ca ofiţer DIE/CIE, sub acoperire diplomatică în Franţa şi Anglia. La sfârşitul anilor ’70, Marcel Ghibernea era acreditat la UNESCO, în misiunea condusă de Valentin Lipatti – deconspirat de generalul Pacepa ca fiind ofiţer DIE.

Maghiarul trimis la Bucureşti

Al doilea administrator al TriGranit Development România e Halasz Janos Pal, monitorizat ani în şir de contraspionajul românesc. Născut la Cluj, Halasz a absolvit Academia de Studii Economice „Karl Marx“ din Budapesta.

În intervalul ’83-’89, Halasz Janos e secretar I în reprezentanţ a comercială din Bucureş ti a Ungariei. Atunci, şeful rezidenţei maghiare de spionaj în ţara noastră era Erno Rudas – devenit, ulterior, asociat cu premierul Tăriceanu în afaceri cu motociclete.

În 2001, Halasz revine la Bucureş ti, ca director al reprezentanţ ei ITD Hungary – agenţia guvernamentală ungară de promovare a investiţiilor şi comerţului exterior. În 2006, Halasz Janos Pal e numit administrator al TriGranit România.

CLUB SELECT

Legături

„Puiu“ Popoviciu îşi petrece vacanţele la Monte Carlo cu alţi miliardari controversaţi: Cristian Burci, Radu Dimofte (vărul Irinei Schrotter), Dan Fischer, Cătălin Voloşeniuc etc. Magnatul este naşul de cununie al lui Ionuţ Costea, cumnatul lui Mircea Geoană. Un vechi partener al cumnaţilor Popoviciu& Badea este Bogdan Bartolomeu, soţul Ilincăi Preoteasa (fiică de ministru comunist de externe). Ilinca a fost prima so- ţie a lui Adrian Năstase. Bartolomeu şi Popoviciu au emigrat în SUA, unde au înfiinţat companii offshore. Popoviciu, Paszkany, Lloyd, Badea, Patriciu, Bartolomeu şi alte VIP s-au asociat cu premierul Tăriceanu în „Clubul Vinului“, o firmă exclusivistă de vinuri selecte. Au ieşit din negura Războiului

PROIECTE DE MILIARDE DE EURO

Alianţa „titanilor“ s-a rupt la Amsterdam

Bucureşti, martie 2000. Grupările „TriGranit“ şi „Popoviciu- Badea“ îşi unesc interesele în TriGranit România SA. Compania trebuie să gestioneze proiectul „Esplanada“ (din centrul Capitalei) şi un complex de lux pe şoseaua Kiseleff (pe terenul Ştrandului Tineretului).

Acţionar principal e offshoreul cipriot TriGranit Duna Land Ltd. Asociaţi cu TriGranit în noua firmă sunt Simon Bayley (manager în centrala TriGranit) şi Michael Peter Lloyd, Andrei Bejenaru şi Olimpia Neagu – oamenii magnatului Gabriel „Puiu“ Popoviciu şi ai cumnatului său, Nicolae Badea, preşedintele Dinamo.

Directori ajung două personaje-cheie: Michael Peter Lloyd şi Arpad Paszkany – patronul CFR Cluj şi reprezentant al TriGranit. Englezul Michael Lloyd e „creierul financiar“ al lui Popoviciu. Specialist în imobiliare şi jurisdicţii offshore, Lloyd a fost ofiţer în Rezerva Navală Regală. E în România din 1991. Până în 1993, a consiliat Agenţia Naţională de Privatizare (strămo- şul AVAS), iar între ’93-’95, Agenţia Română de Dezvoltare, din partea guvernului britanic.

Lloyd confirmă pentru EVZ intersectarea celor două „puteri“ imobiliare: „TriGranit e un important dezvoltator în Europa. În 2000 au intrat în România şi, cum nu erau prea mulţi experţi imobiliari, m-au contactat, mai ales că ne ştiam de când lucram pentru Jones Lang LaSalle (consultanţă imobiliară – n.r.)“.

Împărţeala

Amsterdam, septembrie 2005. După cinci ani, viziunile diferite duc la separare, iar grupările îşi împart piaţa. Lloyd povesteşte: „Întrucât noi vroiam să ne concentrăm pe «proiectul Băneasa», din 2005 s-a mers pe cont propriu. Noi am renunţat la nume, dar am păstrat terenul de la Ştrandul Tineretului“.

Ruptura se oficializează în paradisul fiscal din capitala Olandei. Popoviciu preia TriGranit România (rebotezată Kiseleff Business Plaza), prin „compania-mamă“ a grupului său: Băneasa Development. Pe hârtie, holdingul maghiar TriGranit îşi cedează acţiunile la preţul lor nominal (doar 2.550 lei) şi renunţă la Ştrandul Tineretului de pe Kiseleff.

Între timp, offshore-ul cipriot al TriGranit fusese înlocuit cu altul, olandez (TriGranit România Kiseleff BV). Şi cum traseul banilor lui Popoviciu trece tot prin Amsterdam, via Antilele Olandeze, miliardarul român e reprezentat în tranzacţie de Michael Peter Lloyd.

În prezent, acesta e managerul Băneasa Investments – dezvoltatorul zonei comercial-reziden- ţiale din nordul Capitalei. TriGranit va miza pe controversatul proiect „Esplanada“, prin TriGranit Development România.

Statul, parazitat de foştii săi spioni (Mihai Munteanu, Evenimentul Zilei)

Foşti ofiţeri-cheie SIE şi SRI apropiaţi de Vîntu fac bani din energie şi imobiliare

Doi generali şi un colonel din serviciile secrete au devenit pilonii a două grupări controversate de afaceri. Miza: zeci de milioane de euro obţinuţi din relaţii clientelare cu statul.

Nicolae Iană. General SIE. Intră în DIE în 1977. În perioada 1983-1988 spionează la Amman (Iordania), sub acoperirea de secretar II la Ambasada RSR. Următoarea misiune: Cairo (Egipt). Tot sub paravan diplomatic. În 1991 este trimis în Kuweit, până în 1996. Întors, devine şeful unei direcţii operative din SIE, unde activează şi soţia sa. Trece în rezervă la 29 septembrie 2003.

Gheorghe Carp. General de divizie. Chestor-şef în Ministerul de Interne (MAI). Conduce regimentul de blindate de pe Şoseaua Olteniţei (UM 1305) care distruge baricada anticomunistă de la Inter, în zilele Revoluţiei. Ion Iliescu îl numeşte totuşi consilier prezidenţial. În 1994, se transferă la MAI, ca secretar de stat. Înfiinţează serviciul secret al MAI – fostul „Doi ş’un sfert“. A fost cercetat în controversata afacere EADS, de securizare a graniţelor, fiind acuzat că i-a presat pe membrii comisiei de licitaţie să grăbească procedura de achiziţie.

Ion Badea. Colonel SRI. În 1984, intră în Securitate. Din ‘99 până în 2004 conduce Unitatea de Analiză a SRI – primeşte informaţiile culese de ofiţerii operativi, le pune cap la cap şi poate face previziuni. Se retrage în 2004 şi colaborează cu casa de avocatură „Andrei&Crişan“, a lui Mircea Andrei, vicepreşedinte PDL Bucureşti. Acesta e avocatul ofiţerilor SRI Ovidiu Soare şi Gheorghe Dumitrache (acuzaţi de corupţie). PDL-istul Andrei reprezintă şi Petromservice (patronată de Sorin Ovidu Vîntu), iar colonelul Badea concepe regulamentele de funcţionare şi organigrama grupului media Realitatea TV – NewsIn (patronat tot de Vîntu). Este mason în Marea Lojă Naţională din România.



ÎNTRE „PĂRINTELE FNI“ ŞI FONDURI UE

Plimbă banii lui Vîntu

Kuweit, 1993, Keefan Sector 4, Ambasada României. Trupele americane se retrag. Armata lui Saddam nu mai mişcă de mult în front, iar colonelul SIE Nicolae Iană intră în misiune. Reconstrucţia emiratului înseamnă bani. În ruinele clădirilor bombardate de irakieni şi lângă sondele care ard în deşert este loc şi pentru firmele româneşti. Spionaj comercial, recrutări de specialişti, lobby, supraveghere operativă…

Conducând „antena“ SIE din Kuweit, Iană primeşte şi acoperire oficială: diplomat însărcinat cu afaceri. Ministerul local al Petrolului e mai ofertant ca niciodată, iar speculanţii români de locuri de muncă apar pe piaţă. Cel mai vizibil e grupul Alpha al lui Dinu Patriciu, viitorul boss al Rompetrol, care pe atunci intermedia slujbe pentru români în emirat. Iană monitorizează traficul cu resurse umane, intermediază contracte, cimentează prietenii şi conectează leul la dolar. Până în 1996, când e retras la Centrala SIE din Bucureşti, colonelul „învaţă“ interesele petrolifere ale Orientului Mijlociu.

Om de bază pentru SOV

Bucureşti, aprilie 2008, cafeneaua „News Cafe“. Pe Nicolae Iană îl defineşte un aer şmecheros şi debordează de umor urban. Dar timpul îngheaţă când Iană devine serios: „Am fost ofiţer operativ şi cunosc tensiunea pe teren. Mi-am servit ţara… Ia zi, ai venit însoţit? Nu? Păi, vezi că ne fixează unul, din dreapta! Nu te întoarce brusc…“.

În prezent, spionul este retras în afaceri. În afacerile lui Sorin Ovidiu Vîntu. Mai precis, Iană conduce Direcţia de Asociaţiuni şi Participaţii din Petromservice SA – companie externalizată din Petrom şi fondată de sindicatul mogulului Liviu Luca. „Creierul“ operaţiunii a fost „părintele FNI“, cel care, ulterior, a şi preluat Petromservice, prin intermediul unui off-shore din Cipru (Elbahold Ltd.).

„Vîntu e un tip foarte inteligent“, comentează generalul. „I-am făcut un plan să investească strategic profitul Petromservice. De ce să-l impoziteze statul? Ce rost are? Odată a cerut soluţii, iar eu am avut ideea potrivită. Am scris strategia, propunând ca banii câştigaţi să fie investiţi în terenuri. Plasamente imobiliare. A citit şi m-a chemat la el. A vrut să mă vadă. M-am dus, şi atunci mi-a zis: «Domnule general, este foarte corect ce scrieţi dv. aici. Am un singur amendament: la punctul b, vă rog să faceţi aşa şi pe dincolo…». Mă pricep şi fac consultanţă imobiliară“, conchide generalul (r) SIE. De altfel, direcţia condusă de Nicolae Iană gestionează afacerile colaterale ale Petromservice.

Anul trecut, compania lui Vîntu şi-a cedat către Petrom (OMV) activităţile de servicii petroliere, constând în mentenanţă, foraj, workover şi activele aferente. Şi astfel, Vîntu şi oamenii lui Liviu Luca au încasat peste 320 de milioane de euro, vânzând ce au preluat de la statul român cu doar 85.000 de euro, în 2002.

Fonduri europene

În civilie, Nicolae Iană a renunţat la vechiul său nume de cod din spionajul comunist: „Prahoveanul“. Dar simte din plin binefacerile integrării în Europa. S-a reprofilat pe atragerea fondurilor europene şi îi merge. Lucrează cu doi primari din Ilfov, dar refuză să-i nominalizeze. „Unuia i-am adus deja şase milioane de euro ca să reabiliteze primăria, grădiniţa şi şcoala. Cu celălalt am un proiect pe mediu.“ Relaxat, Iană adaugă: „Noi trăim din ce facem acum. Nu poţi mânca amintiri, aşa cum fac alţii la Asociaţia rezerviştilor din SIE“.

OFIŢERII DE „LEGĂTURĂ“ CU STATUL

Epoleţii „Grupului Snagov“

Snagov, decembrie 2006. Se înfiinţează firma IBC & Management SRL. Profilul: consultanţă pentru afaceri. În acest SRL, spionul rezervist Nicolae Iană este direct asociat cu prietenul său Gheorghe Carp – generalul (r) de Armată şi Interne. Primul deţine 6% din IBC, iar al doilea stăpâneşte 28 de procente. Interesanţi sunt şi partenerii celor doi ofiţeri. Fostul deputat PSD Viorel Gheorghiu – un personaj extrem de controversat – este unul dintre ei (28%). Altul se numeşte Lucian Rusu (5%) şi a fost directorul Şantierului Naval Olteniţa (intrat în faliment). Misteriosul afacerist Victor Dombrovschi este şi el băgat în IBC (28%), în timp ce un anume Viorel Petcu (5%) joacă rol de administrator al firmei. Adus în schemă chiar de Iană, şi Petcu are legături cu SIE.

Pentru ce a fost înfiinţată firma din Snagov? Generalul Iană are cuvântul: „Intenţionam să accesăm fonduri UE prin proiecte de ecologizare a lacurilor din Ilfov, spaţii verzi etc. Dar ne-am ocupat fiecare de altceva şi acum ies din firmă“.

Asociatul său, Victor Dombrovschi, are mai puţine de ascuns: „Domne, IBC trebuia să ecologizeze minele din Valea Jiului. Adică să reciclăm şlamul de cărbune (reziduuri), care poate fi folosit ca sursă de energie sau pentru fabricarea brichetelor. În prima etapă trebuia să cumpărăm patentul de utilizare a tehnologiei de pompare. Apoi, utilajele. Aveam un studiu de la Compania Naţională a Huilei care nu plătea niciun leu. Noi luam şlamul şi-l foloseam. Numai că ceilalţi nu au investit în firmă…“, explică Dombrovschi pentru EVZ.

Sediul IBC & Management a fost înregistrat în Casa de Cultură din Snagov, exact la adresa punctului de lucru al societăţii Gaz Sud.

„Naşul Carp“

Bucureşti, aprilie 2008, sediul central al Gaz Sud SA. În biroul lui Viorel Gheorghiu, directorul general al companiei Gaz Sud, răsună doar vocea sonoră a acestuia: „Planul e ca pe IBC să construim una sau două platforme industriale în sudul ţării. Iei sau concesionezi terenul de la administraţia locală (primărie sau consiliul judeţean) şi ridici platforma industrială cu depozite, spaţii de producţie, descărcare etc. Toate amenajările! După care, investitorul străin vine şi închiriază spaţii de la tine. Şi, vă daţi seama, într-un judeţ ca Giurgiu sau Călăraşi, forţa de muncă e ieftină. Firma străină e interesată. Oricum, schimbăm acţionariatul IBC. Rămân eu şi Carp“, devoalează Gheorghiu intenţia sa de afaceri pentru IBC & Management.

Fostul deputat PSD este tranşant şi când vorbeşte despre asocierea spectaculoasă cu cei doi generali: „Gheorghe Carp este naşul meu, dacă nu ştiaţi! El a venit cu Iană. Se cunosc de mult. Ambii provin din mediile de informaţii. Carp a fondat „doi ş’un sfert“, serviciul secret al Internelor (actuala Direcţie Generală de Informaţii si Protectie Internă – n.r.), alături de generalul Dan Gheorghe“, se mândreşte Viorel Gheorghiu cu naşul său în timp ce răspunde la telefonul mobil care sună ascuţit. E ziaristul Sorin Roşca-Stănescu, prietenul şi partenerul său.

După ce a promis că răspunde întrebărilor EVZ, generalul (r) Gheorghe Carp s-a eschivat. El derulează alte două afaceri separate: într-una s-a asociat cu generalul Tudor Cearapin, fostul şef al Jandarmeriei Române (2001- 2005), iar în cealaltă cu soţia lui Viorel Gheorghiu (fiica baronului PSD Bebe Ivanovici).

SRI-stul de la Gaz Sud

Fostul şef al unităţii de analiză din SRI, colonelul (r) Ion Badea, este directorul comercial al Gaz Sud. Prudent şi echilibrat, ofiţerul de informaţii este amic cu generalii Iană şi Carp şi un fidel apropiat al grupării de afaceri „Snagov“. În 2001, trei dintre membrii acesteia (Viorel Gheorghiu, Victor Dombrovschi şi avocatul Mircea Andrei) au fondat compania Gaz Sud.

În acest an, fondul de investiţii ceh PPF Investments a preluat distribuitorul de gaze. Preţul: 50 de milioane de euro. Portofoliul de contracte şi concesiuni al Gaz Sud e, de fapt, cheia tranzacţiei. Cu autorizaţii obţinute pe vremea PSD, societatea intermediază gaz natural de la furnizorul Romgaz (de stat) către populaţia din localităţile rezidenţiale de la marginea Capitalei: Snagov, Pantelimon, Moara Vlăsiei, Afumaţi, Gruiu, Baloteşti şi Ciolpani.

E vizat Otopeniul şi se proiectează extinderea în tot judeţul Ilfov. De aceea, afacerea Gaz Sud are şi o puternică miză imobiliară. Colonelul Badea a auzit şi el că în acţionariatul fondului de investiţii PPF ar fi intrat ruşii. „Cred că ar putea fi o acţiune concertată a ruşilor.“

VIOREL GHEORGHIU

Controversat şi influent

În iunie 2001, fostul deputat PSD a fost acuzat de procurori că şi-ar fi înscenat furtul propriei maşini, pentru banii de asigurare. Instanţa l-a achitat. El a ajuns din nou sub reflectorul presei când un consilier de-al său ştiut în lumea interlopă – Ioan Potoroc – a fost arestat sub acuzaţia de trafic de droguri de mare risc. Viorel Gheorghiu (foto) a răzbit în afaceri pe mâna socrului său, Bebe Ivanovici, expreşedintele Consiliului Judeţean Ilfov. Înainte de Revoluţie, Gheorghiu a fost şef de secţie la Aerofina, proiectând echipamente speciale pentru avioanele militare.

VICTOR DOMBROVSCHI

Gaze şi gunoaie cu Mafia italiană

Plecat din ţară între 1977-1994, Victor Dombrovschi a venit cu bani din Australia. El controlează Gaz Vest, care distribuie gaz (de la Romgaz) în 35 de localităţi. Un alt biznis de-al său este salubrizarea. Dombrovschi este asociat cu fraţii Sergio şi Giuseppe Pileri – cercetaţi în Palermo pentru asociere de tip mafiot şi spălare de bani. Cei trei administrează gropile ecologice de la Glina (Bucureşti), din Tulcea şi curăţă Mangalia. Pentru fraţii Pileri a lucrat şi colonelul (r) SRI Corneliu Păltânea, judecat pentru corupţie.

„DA“ PENTRU ROŞCA

Tun imobiliar

Anul trecut, Viorel Gheorghiu (PSD), avocatul Mircea Andrei (PDL) şi ziaristul Sorin Roşca-Stănescu au fost artizanii unui tun imobiliar, obţinând unul dintre cele mai râvnite terenuri din zona limitrofă Bucureştiului. EVZ a dezvăluit cum şase hectare din Parcul Snagov le-au fost puse pe tavă celor trei afacerişti de către administraţia locală a comunei.

În mai 2007, firma Captain Port Service Product – în care Gheorghiu, Andrei şi Roşca-Stănescu erau acţionari – a cumpărat de la Primăria Snagov 60.000 de metri pătraţi cu doar şapte milioane de euro, adică la jumătate de preţ.

Apostol Muşat, edilul din Snagov, care a parafat ciudata tranzacţie, este un apropiat al celor trei. Fiul său, Bogdan, e asociat cu Gheorghiu, Andrei şi Roşca-Stănescu într-o altă firmă, înfiinţată chiar de Muşat senior. Totuşi, Viorel Gheorghiu spune că lovitura este „neprofitabilă“ şi vor să vândă terenul din Parcul Snagov. De data asta, la preţul pieţei.

Serviciul Imobiliar de Elită (Mihai Munteanu, Evenimentul Zilei)

Trei înalţi ofiţeri ai Serviciului de Informaţii Externe (SIE), ieşiţi în rezervă anul trecut, îşi vând expertiza unui controversat magnat imobiliar din Bucureşti. Azi, „Evenimentul zilei“ prezintă al doilea episod din „Cupola“, serial pe care-l veţi putea citi în fiecare luni.

Foşti şi actuali spioni ai României s-au regrupat într-o reţea financiară constituită în jurul unui mogul de presă şi imobiliar, apropiat de PDL şi de Gigi Becali. Au ieşit din negura Războiului Rece după ce, în numele unei ideologii criminale, au spionat NATO şi ţările din lumea liberă. Apoi, au călcat pe morţii Revoluţiei şi, din comunişti, au devenit capitalişti rapace, transformând reţele de spionaj în filiere de afaceri. Acum, domină economia naţională, aşteptând din umbră miliardele de euro din fondurile europene.

Marius Locic. Miliardarul este bun prieten, dar şi partener tradiţional de afaceri cu Gigi Becali. De altfel, finanţează regulat clubul de fotbal Steaua Bucureşti. Câştigă sute de milioane de euro din tranzacţii imobiliare: chirii şi intermedieri de terenuri în Bucureşti. Investeşte o parte din bani în presa de scandal, după ce şi-a înfiinţat propriul trust. Practic, el controlează ziarele „Atac“, „Interesul Public“ şi postul TV Senso. Acum, negociază achiziţia Fabricii de Hârtie Letea, pe care se tipăresc aproximativ 80% din ziarele româneşti, şi intenţionează să-şi deschidă un ziar de sport. Opţiunea politică: apropiat al PDL.

Adrian Isac. General SIE. În anii ’70 îşi începe cariera în spionaj. Conduce cinci direcţii vitale din DIE/CIE/SIE: Contraspionaj (fosta UM 0195 – anti-Occident), Cifru şi Mijloace T.O, Antiterorism, Neproliferare şi Direcţia Generală de Informaţii. Spionează sub acoperirea comerţului exterior ceauşist şi sub cea de diplomat. Misiuni de referinţă: Luanda-Angola (1983- 1986), Beirut-Liban (1987-1988), Tokyo-Japonia (1990) etc. Specializări: spaţiul ex-sovietic, culisele comerţului de armament, interese energetice globale. Eliberarea jurnaliştilor români răpiţi în Irak este ultima operaţiune de anvergură în care se implică. În 2007, generalul Isac iese în rezervă, prin decret prezidenţial.

Ion Isar. General SIE. În regimul ceauşist activează sub acoperirea diplomaţiei şi a comerţului exterior. Revoluţia îl prinde în organigrama Romconsult – unul dintre institutele Securităţii prin care se recruta forţă de muncă românească în străinătate. În ’93, pleacă în Irak. Postul oficial: secretar II al ambasadei noastre din Bagdad. Ulterior, conduce Direcţia Antiterorism din SIE. Ultima misiune: în Japonia. 2007 este anul trecerii sale în rezervă.

Mircea Haş. Colonel SIE. În intervalul 1976-1980 spionează la Dar-Es-Salam (Tanzania). Ulterior, îndeplineşte misiuni în SUA şi Belgia. După Revoluţie e trimis în Ungaria şi Libia. Ultima sa misiune se derulează la Teheran (Iran). Acoperirea: ataşat comercial.

Teodor Dorobanţu. Colonel SIE activ. În prezent, spionează în Belgrad, sub paravanul Ministerului de Externe: este consul la Ambasada României din capitala Serbiei. În vremea lui Ceauşescu, dar şi după Revoluţie, acţionează în Ungaria, Polonia şi China. Este ofiţer încadrat în serviciul operativ al DIE/SIE pentru Europa de Est. Teodor Dorobanţu este naşul directorului ziarului „Interesul Public“, controlat de Marius Locic.

CONSILIERI ÎN RELAŢIA CU STRĂINII

Tranzacţii imobiliare şi presă de scandal

Bucureşti. Piaţa Dorobanţi colţ cu strada Paris. Imobilul „Locic Meeting Point“. De aici se conduce imperiul imobiliar al lui Marius Locic. Sediul Locic Group arată ca un pom de Crăciun, deşi este construit în perioada interbelică şi renovat după standarde retro.

Mare, cât jumătate din faţada cladirii, un panou luminos (display full color), fixat în peretele exterior, le arată bucureştenilor fizionomia rotunjoară a patronului Locic. Pur şi simplu, afaceristul se interpretează pe el însuşi, în diferite ipostaze, în clipurile publicitare ale firmelor sale. La intrare, doi bodyguarzi cu cefe pătrate păzesc limuzina miliardarului: un Maybach identic cu cel al lui Gigi Becali.

Rezerviştii SIE, Adrian Isac, Ion Isar şi Mircea Haş, îşi au birourile chiar în imobilul din Piaţa Dorobanţi – cartierul general Locic. Oficial, spionii sunt consilierii magnatului imobiliar. Primul care confirmă e Horia Tabacu – directorul general al ziarului „Atac“. „Da, sunt consilierii lui Marius Locic. Oamenii s-au pensionat. I-a angajat Locic care se extinde, îşi ia acum o tipografie… Eu îi cunosc personal“, recunoaşte Tabacu fără să clipească. Tributar unor vechi reflexe, el insinuează că EVZ a primit „temă“ să scrie despre ofiţerii de spionaj deveniţi consultanţi.

Nici latifundiarul Marius Locic nu ezită: „Într-adevăr, sunt consilierii mei personali, angajaţi la compania mea, Locic Group. Au experienţă externă şi internă care îmi este utilă pentru că eu sunt un om de afaceri tânăr. Ei mă consiliază dacă gândirea mea este corectă sau nu în anumite tranzacţii pe care le fac“.


PIAŢA DOROBANŢI. Sediul grupului de firme al lui Marius Locic.
Magnatul a simţit nevoia să se autopromoveze

De la spionaj la presă

Neoficial, Isac, Isar şi Haş preiau managementul trustului de presă marca Locic. Pe 4 ianuarie a.c. au avut prima şedinţă în redacţia ziarului „Interesul Public“ – vizat în mod special. Acesta este titlul pe care patronul îl vrea temut şi influent. Laconic, Marius Locic are doar un comentariu: „În momentul de faţă nu au preluat managementul ziarelor mele, dar dacă voi considera necesar ca ei să facă acest lucru, se va întâmpla“.

În realitate, mişcarea a fost bine gândită. În clădirea „Locic Meeting Point“ este înregistrată şi firma Elite Intelligence Consulting SRL – o companie pe care cei trei spioni au înfiinţat-o în octombrie anul trecut. Profilul: consultanţă financiară. Scopul: gestionarea trustului de presă. Ofiţerii (r) SIE sunt asociaţi cu un al patrulea personaj. Se numeşte Marius Stoian şi este directorul ziarului „Interesul Public“. Fiecare dintre cei patru deţine un sfert (25%) din Elite Intelligence Consulting, iar administratorul SRL-ului este soţia lui Stoian, Daniela Doiniţa.

Marius Stoian susţine evidenţa, precizând: „Am făcut o firmă cu ei. Nu avem nimic de ascuns. N-am băgat mame, cumnaţi, surori, off shore-uri în Elite Intelligence Consulting. Există intenţia legată de managementul ziarului, dar nu s-a bătut nimic în cuie. A existat o discuţie în acest sens, dar dacă eu am fost numit, de ce să împart banii cu alţii? (râde) Avem proiecte de consultanţă în mai multe domenii, dar încă n-avem activitate pe Elite“.

Stoian pune punctul pe „i“ când vorbeşte despre cei trei asociaţi ai săi, recent retraşi din spionaj: „Vă daţi seama, ei vin din nişte poziţii înalte în cadrul unor structuri, au experienţă şi multe relaţii externe. Sunt consilierii lui Locic în relaţia acestuia cu partenerii străini“. Mai prudent, patronul Marius Locic nuanţează: „Nu e vorba de informaţii sau de relaţiile lor, ci de experienţa lor. Şi dacă tot scrieţi, scrieţi acolo că Marius Locic recomandă la toţi oamenii de afaceri să nu rateze oportunitatea de a angaja ofiţeri de informaţii, atunci când aceştia sunt disponibili, ies în rezervă etc.!“

„Noi ştim să ajungem în instituţii economice“

Pentru Adrian Isac discreţia este principiul de bază. Nu vrea să fie fotografiat, nu-i place publicitatea. Deprindere profesională sau nu, generalul (r) SIE vorbeşte la obiect, dar îşi calculează atent cuvintele. Uşor sâsâit şi excesiv de politicos, Isac este circumspect cu interlocutorul. Dar, în spatele diplomaţiei monotone, spionul stă la pândă. Studiază mişcările feţei, procesează fiecare inflexiune a vocii şi analizează gesturi aproape imperceptibile. Statura sa medie este compensată de fotoliul elegant, de piele, din spatele biroului situat la etajul 1 al sediului „Locic Meeting Point“.

Adrian Isac îşi rezumă filosofia personală de biznis în termeni simpli: „Noi ştim să ajungem în instituţii economice. Putem să punem la masa tratativelor potenţiali parteneri. De exemplu, vine la mine cineva interesat în afaceri cu petrol şi-mi spune: «Poţi să mă pui în legătură cu cineva din ministerul x din Angola?». Eu îi răpund: «Da, în Angola pot să vă facilitez nişte contacte la ministrul industriei petroliere de acolo, sau în compania de stat petrolieră». Înţelegeţi? Desigur, ăsta-i un exemplu pur ipotetic“, explică generalul Isac pentru EVZ.

Referindu-se la afacerile cu Locic, ofiţerul de spionaj devine concis: „Ideea de a prelua managementul ziarului «Interesul Public» a aparţinut altcuiva. Se dorea un ziar mai performant. S-a discutat, dar nu s-a mai făcut pe firma Elite Intelligence pentru că Stoian, directorul ziarului, era în firmă. Un soi de conflict de interese.

Dacă Marius Locic doreşte să ne implicăm în managementul ziarelor, noi (Isac, Isar şi Haş – n.r.) ne vom ocupa de atragerea de publicitate, de creşterea tirajului şi de distribuţie. Avem strategii şi expertiză pe plan extern şi intern“.

HORIA TABACU

Maestrul tabloidului

Personaj controversat, Horia Tabacu s-a specializat în presa de tip tabloid, deşi face parte din generaţia jurnaliştilor proveniţi din comunism. El a atins un vârf al carierei sale conducând revista porno „Hustler“. Acum, coordonează ziarul de scandal „Atac“, patronat de Marius Locic. În ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, Tabacu l-a angajat în presă pe prietenul său, Sorin Roşca Stănescu, poreclit „Naşul“. Tot Horia Tabacu l-a salvat pe Roşca Stănescu, readucându-l în media, după ce acesta din urmă a fost deconspirat de Virgil Măgureanu (ex-director SRI) că a colaborat cu Securitatea.


SALARIAŢI DE BAZĂ. Mircea N. Stoian (stânga) şi Horia Tabacu,
„oamenii de litere“ ai trustului „ATAC“

CUMETRIA AGENŢILOR SECREŢI

Colonelul SIE, Teodor Dorobanţu, acţionează la Belgrad, într-un post diplomatic

Budapesta. Anii ’90. Colonelul SIE Teodor Dorobanţu acţionează sub umbrela ambasadei noastre. În paralel, Marius Stoian este corespondentul „Evenimentului zilei“. Acolo, în capitala Ungariei, cei doi se cunosc şi se împrietenesc. Apoi, se înrudesc: soţii Teodor şi Doina Dorobanţu îi năşesc la cununie pe Marius şi Daniela Stoian.

Chişinău. 1998. Stoian devine corespondentul din Republica Moldova al postului TV Antena 1 şi al ziarului „Jurnalul Naţional“. În acelaşi timp, conduce „Fundaţia Moldo-Română pentru Comunicare şi Mass-Media“ – un ONG despre care surse din serviciile secrete susţin că ar fi o „interfaţă“ a SIE de spionaj la Chişinău. Totodată, Stoian fondează şi coordonează „Jurnalul Naţional – ediţia de Chişinău“ – acum, închis.

Bucureşti. 2001-2003. Regimul PSD îi oferă lui Stoian un post de consilier în guvernul Năstase. El are un avantaj în plus: e bun prieten cu ministrul PSD-ist al turismului – controversatul Dan Matei Agathon. În acest context, Marius Stoian este numit managerul scandalosului proiect „Dracula Park“, bazat pe subscripţiile băneşti ale populaţiei. Proiectul eşuează, iar Marius Stoian fondează cotidianul „Ştirea Zilei“ – despre care presa vremii dezvăluie că e controlat de Dan Matei Agathon, prin interpuşi. Ziarul de partid moare repede.


CÅRDĂŞIE. Marius Stoian (stânga) şi Dan Matei Agathon,
la lansarea proiectului „Dracula Park“

Chişinău. 2005. În septembrie, Marius Stoian ajunge director regional al „Open Black Sea Project Association“ – un proiect multietnic conceput ca o „celulă de criză“ pentru problematica Mării Negre. Într-un interviu acordat ziarului „Timpul“ din Chişinău, Stoian declară: „Noi vrem să spargem «codurile diplomatice» şi să impunem un concept nou: diplomaţia non-guvernamentală de gherilă. Adică o structură suplă, care să opereze cu un limbaj normal, accesibil“. Nici proiectul „Open Black Sea“ nu e străin de spionajul românesc, susţin sursele EVZ.

Bucureşti. 2006. În decembrie se înfiinţează firma Plus Concept& Consulting SRL. Acţionarii (fiecare deţine 25% din companie) sunt: Mirela Isac – soţia generalului SIE Adrian Isac; Doina Dorobanţu – soţia colonelului SIE Teodor Dorobanţu, şi Daniela Stoian – soţia lui Marius Stoian. Cei doi înalţi ofiţeri SIE sunt încă activi, dar nevestele ies în faţă la afaceri. Al patrulea asociat este Mugur Preda – fost căpitan de Securitate în Ploieşti, pe vremea lui Ceauşescu. Din 1995, Preda, ajuns colonel, conduce secţia „Doi ş’un sfert“ (actuala Direcţie Generală de Informaţii şi Protecţie Internă) din Prahova – serviciul de informaţii al Ministerului de Interne. „Firma Plus Concept&Consulting SRL a fost creată pentru a opera pe piaţa imobiliară. Până să-l cunosc, nu ştiam că Mugur Preda a fost şi el ofiţer de informaţii“, susţine Adrian Isac.

Bucureşti/Belgrad. 2008. Prezentul îl găseşte pe „naşul“ Teodor Dorobanţu în post la Belgrad, iar pe „finul“ Marius Stoian la şefia ziarului „Interesul Public“. Mândru de importanţa sa, Stoian declară pentru EVZ: „Cu generalul Isac am o relaţie veche, se pierde în negura timpului. Eu mă mişc în zone mai rarefiate…“.

Mai concret, Adrian Isac risipeşte misterul: „Pe Marius Stoian l-am cunoscut, acum câţiva ani, la o petrecere organizată de Teo Dorobanţu. Ei sunt naşi-fini. Nu scrieţi de Teo pentru că el, acum, e în Ministerul Afacerilor Externe (MAE)“. MAE îl completează într-o adresă oficială remisă EVZ: „(…) vă informăm că domnul Teodor Dorobanţu este angajat al MAE, trimis în misiune permanentă la Ambasada României la Belgrad, îndeplinind atribuţii consulare“.

MUGUR PREDA

Colonelul „Doi ş’un sfert“

Bucureşti, ianuarie 2008. Cafeneaua „Rendez Vous“. Fumează tacticos trabuc şi vorbeşte încet, de parcă i-ar fi teamă că sunt microfoane în pereţi. Colonelul (r) Mugur Preda a fost cel care a organizat trustul de presă al lui Marius Locic.

„Un biet colaborator“

El a lansat ziarul „Interesul Public“ şi tot el a repus tabloidul „Atac“ pe linia de plutire. Însă nu s-a înţeles cu Locic, iar drumurile lor s-au despărţit, Preda fiind înlocuit de Marius Stoian.

Echilibrat, fostul ofiţer „Doi ş’un sfert“ nu vorbeşte urât despre foştii parteneri, dar cu Stoian are totuşi o problemă: „Stoian le-a adus pe soţiile lui Isac şi Dorobanţu în firma Plus Concept&Consulting. Când se îmbată, se laudă că e general SIE. Aiurea, probabil e un biet colaborator“, povesteşte exdirectorul general al trustului de presă Locic.

Marius Stoian e mai veninos când aude de Preda: „Despre Mugur Preda ce să spun… despre morţi, numai de bine!“.

În 1997, unitatea „2 ş’un sfert“ din Prahova, comandată de Mugur Preda, i-a monitorizat pe şefii SRI Prahova: coloneii Corneliu Păltânea şi Gheorghe Dumitrache (cuscrul mogulului sindical Liviu Luca). În 1998, anchetele despre SRI s-au muşamalizat, iar Preda a ieşit în rezervă. În civilie, el l-a consiliat pe Dumitru Nicolae, patronul grupului de firme „Niro“, cu care s-a şi asociat.

În 2006, istoria şi-a luat revanşa: coloneii SRI Păltânea şi Dumitrache au fost arestaţi, fiind acuzaţi de trafic de influenţă, luare de mită şi complicitate cu mafia petrolului. Adică, exact ce semnalase Preda.

Spionul-alchimist (Mihai Munteanu, Evenimentul Zilei)

După ce, în anii ’80, l-a „vânat“ pe transfugul Ion Mihai Pacepa în Statele Unite ale Americii, un ofiţer român de contrainformaţii ajută un grup israelian să-şi transforme profitul obţinut din tranzacţiile imobiliare făcute în România în diamante de pe continentul african. Ţara vizată: Sierra Leone.

Un colonel din contraspionajul ceauşist consiliază un grup israelian cu afaceri imobiliare în România şi diamantifere în Sierra Leone.

Dan Victor Bălăesh. Colonel DIE/CIE/SIE, a activat în contraspionajul extern. Cele mai multe dintre misiunile sale au fost îndeplinite în SUA, în anii ’80. Are dublă cetăţenie: româno-americană. În România, investeşte în imobiliare şi are cabinet de avocatură. Îl reprezintă pe afaceristul Haim Tzutziashvili. Potrivit surselor noastre, nu a trecut în rezervă.

Haim Tzutziashvili. Om de afaceri israelian. Născut în Georgia, Haim a dezvoltat în România un lanţ de magazine sub franciză Fiorangelo. Acum, identifică oportunităţi şi intermediază investiţii imobiliare în România pentru companii din Israel. Este reprezentantul magnatului Ronny Bruckner.

Ronny Bruckner. Magnat de origine israeliană. Este miliardar în dolari. Deţine proprietăţi în New York, pe Wall Street, şi este unul dintre cei mai importanţi dezvoltatori imobiliari din Polonia şi Ucraina. Vrea să intre pe piaţa românească, iar grupul său de firme, Eastbridge, şi-a propus să cumpere compania Titan Mar, a primarului general al capitalei, Adriean Videanu. Eastbridge deţine şi francizele Zara, Esprit, Mango, Chanel etc. Îl cunoaşte bine pe Bălăesh.

MISIUNE ACOPERITĂ ÎN SUA

Operaţiunea „Găseşte-l pe Pacepa“

Los Angeles. August 1984. Dan Victor Bălăesh cere, oficial, azil politic în SUA. Neoficial, el e pionul unei ample operaţiuni de contraspionaj a serviciilor secrete ceauşiste. Se împlinesc şase ani de la defectarea, în ’78, a generalului Ion Mihai Pacepa, fostul director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE).

Trecerea lui Pacepa în „tabăra inamicului“ imperialist a spulberat, efectiv, DIE. Au sărit în aer toate reţelele de spionaj româneşti, au fost retraşi din misiuni toţi ofiţerii acoperiţi sau deplin conspiraţi în Occident şi s-au anulat toate operaţiunile speciale de infiltrare şi dezinformare. Practic, DIE se schimbă din temelii. O nouă gardă de spioni o înlocuieşte pe cea compromisă de Pacepa.

În contrapartidă, regimul comunist încearcă să elimine defectorul. Ceauşescu trimite în America sute de agenţi şi câţiva asasini internaţionali. Dan Bălăesh este unul dintre ofiţerii care îl caută pe Pacepa în California – o misiune dintr-o serie mai lungă. Prioritatea Securităţii devine contraspionajul, în care Bălăesh e bine pregătit.

Acţionează sub comanda UM 0195 – unitate specializată în contrainformaţii externe, înfiinţată după fuga lui Pacepa şi independentă de DIE (acum, reintegrată în SIE). Lui Bălăesh i se fabrică şi o a doua identitate. Nume conspirativ: „Stănescu“. Însă, din informaţiile EVZ, el nu foloseşte actele false.

Deplin conspirat

Acoperirea contraspionului este o operaţiune sofisticată. Pentru a păcăli CIA, Bălăesh trebuie să joace rolul de disident politic. Scenariul se bazează pe aversiunea notorie a lui Ceauşescu faţă de etnicii maghiari. Iar ofiţerul este căsătorit cu Elizabeth Kollo, o unguroiacă născută în Ardeal, de profesie designer vestimentar.

Pe de altă parte, Bălăesh e fiu de nomenclaturist: tatăl său, un fruntaş PCR, conduce radioul şi televiziunea publică din Republica Socialistă România. Bălăesh însuşi e prieten cu Nicu Ceauşescu, distrându-se în grupul de beizadele comuniste din cartierul Primăverii. Introdusă în cercurile puterii, soţia sa face, la rându-i, haine pentru Elena Ceauşescu şi membrii CPEx.

„Persecuţia etnică“ la care, chipurile, e supus cuplul Bălăesh- Kollo pare şi mai inumană întrucât cei doi, căzuţi în dizgraţie, sunt parte a protipendadei comuniste. Scenariul le vinde americanilor şi o idilă tip Romeo şi Julieta într-o ţară în care, însă, aparatul represiv nu ţine cont de răni şi sentimente, ci de raţiuni superioare de stat.

Aparenţele sunt, aşadar, minuţios pregătite pentru americani: după fuga soţilor Bălăesh din ţară, tatăl ofiţerului e destituit şi trimis într-un post mai discret. Apartamentul din zona Dorobanţi, repartizat de Securitate lui Dan Bălăesh, e confiscat, iar fratele contraspionului îşi pierde livretul de pilot militar. Se creează astfel pretextul azilului politic, iar Bălăesh ajunge în SUA, deplin conspirat. Unde ştie ce are de făcut.

Întoarcerea

Bucureşti. Ianuarie 1990. În inima oraşului cenuşiu, clădirile ciuruite de gloanţe par răni hidoase. E linişte la suprafaţă. Ultima mitralieră a lătrat pe străzile Capitalei în urmă zece zile. Şi-n cele zece zile, un aparat imens s-a pus, tăcut, în mişcare: guvernul interimar FSN preia puterea în România. În clădirea fostului CC, se încing telefoanele, se dau ordine militare, se numesc oameni-cheie în instituţii vitale.

Pe Otopeni, ofiţerul de contraspionaj extern Dan Victor Bălăesh coboară dintr-un avion sosit din SUA. Va rămâne în ţară doar 12 ore. 12 ore în care îşi va clarifica propriul statut, va înţelege cine decide şi care sunt directivele noului regim. Printre alţii, se întâlneş te şi cu generalul de securitate Stelian Pintilie, fostul şef al transmisiunilor militare şi civile din România, care a jucat un rolcheie în Revoluţie.

Apoi, Bălăesh ia primul avion spre SUA. Va reveni în ’94. Apoi, în 2001, când, la o vilă din Neptun, are o întâlnire cu consilierul prezidenţial Ioan Talpeş, exdirector SIE. Din 2002, Dan Victor Bălăesh rămâne în România. Definitiv. Are conexiuni de afaceri şi milioane de dolari pe care să îi înmulţească.

EI, ÎNTRE EI

Afacerile şi serviciile

Dan Victor Bălăesh este asociat în firma R&R Construction cu Gheorghe Talpeş, fratele lui Ioan Talpeş, fostul director SIE (1992- 1997). „George e prietenul meu, suţine Bălăesh. Îl cunoaşte bine şi pe Bogdan Buzăianu, mogulul energiei, de la care a vrut să cumpere 25% din celebra căpuşă Energy Holdings, prin SRL-ul său, Energy Envuromental Research Group.

În alt plan, Bălăesh este preşedintele executiv al Partidului Republican, aflat sub marja de eroare şi condus de generalul (r) Gheorghe Dinu (foto dreapta)- în prezent candidat la Primăria Capitalei. Generalul (r) Gheorghe Dinu a condus Diviziunea de Investigaţii Economice Strategice (DIES) din Ministerul Administraţiei şi Internelor – serviciul secret care culege informaţii privind respectarea regimului juridic al operaţiunilor de comerţ exterior cu produse strategice. „Dinu îmi este apropiat, dar vă anunţ că vreau să mă retrag din acest partid“, a comentat Dan Bălăesh pentru EVZ.

IMOBILIARE ŞI DIAMANTE

Colonelul-consultant

Monte Carlo. Principatul Monaco. Septembrie 2007. Iahtul lui Ronny Bruckner este ancorat în portul de lux. În salonul de pe punte, patru bărbaţi discută relaxat la un pahar de scotch. Magnatul evreu Dan Bălăesh şi Haim Tzutziashvili negociază un tun imobiliar cu controversatul afacerist român Cristian Burci. Miza: 130 de milioane de euro.

Un conflict de interese i-a adus faţă-n faţă pe Bruckner şi Burci: amândoi vor să cumpere societatea falimentară Aversa SA de la statul român. Scoasă la privatizare de AVAS, Aversa (producă tor de pompe) are un patrimoniu imobiliar de 10 hectare. Terenul, situat în spatele magazinului Bucur Obor, din Bucureşti, este evaluat de specialişti la aproximativ 130 de milioane de euro.

Iniţial, miliardarii au acţionat pe cont propriu. Buckner i-a însărcinat pe Haim Tzutziashvili şi pe Dan Bălăesh, oamenii săi din Bucureşti, să-i redacteze oferta către AVAS şi să angajeze case de avocatură pentru formalităţile juridice. S-au intersectat cu Burci – ştiut în România ca un tip influent. Astfel, s-a ajuns la negocierea din Monaco a unui parteneriat Burci- Bruckner în preluarea Aversa.

Dan Bălăesh confirmă:„ Acum, nu ştiu în ce fază sunt negocierile. Eu l-am adus pe Burci la discuţii. Bruckner are un proiect special, cu turnuri zgârienori, asemănător celui din Var- şovia. El vrea să dezvolte. Interesul lui e să intre pe piaţa românească. Burci vrea un complex comercial-rezidenţial pentru clasa medie. (…) Îl cunosc pe Ronny Bruckner din America, de dinainte de ’89. Este un geniu în «investment banks>» Pe Haim l-am cunoscut prin Bruckner. El mi l-a prezentat“.

Freetown. Sierra Leone. Octombrie 2007. Instituţia guvernamentală Registrul Afacerilor din republica africană ia în evidenţă o nouă firmă: Roko Diamonds Ltd. Compania a concesionat un teren diamantifer în districtul Kono (estul Sierrei Leone). Acţionarul principal este Haim Tzutziashvilli, dar în afacere mai sunt implicaţi un cetăţean francez şi Paul Ngaba Saquee V, „Marele Şef“ al regiunii Kono. Într-o primă etapă, Haim a investit peste 150.000 de dolari în Roko Diamonds. Suma se regă seşte în trei ordine de transfer bancar din România şi Israel către Rokel Commercial Bank din Sierra Leone, acolo unde firma lui Haim are conturi.

Afaceristul intenţioneză să vândă diamantele africane prin Tel Aviv Diamond Exchange – Bursa pietrelor preţioase din Israel -, dar are şi clienţi privaţi. Şi în acest „business“, consilierul lui Haim este Dan Bălăesh. Cei doi prospectează districtul Kono într-un jeep Toyota Land Cruiser, cu alţi doi membri ai clanului Tzutziashvilli.

Banii băgaţi de Haim în diamantele africane provin din afacerile sale imobiliare. Tranzacţiile din România sunt spectaculoase şi discrete. Unul dintre partenerii lui Haim a fost „băiatul deştept“, Nicolae Bogdan Buzăianu – mogulul energiei luate ieftin de la stat. De la acesta, Haim a cumpă rat patru imobile de lux, toate situate pe strada Molière (zona Primăverii). Anul trecut, Tzutziashvili intrase în negocieri şi cu Bartolomeo Finiş – proprietarul a şapte hectare în Parcul Herăstrău, spoliate pe nimic de la defunctul Birou pentru Turism şi Tineret.

EVZ a dezvăluit legăturile lui Finiş cu gruparea „Mafia de Băneasa“, condusă de controversaţii Alexandru Bittner şi Adrian Petrache. Preţul terenului din Herăstrău a fost stabilit la 50 de milioane de euro, dar, potrivit lui Dan Bălăesh, „Haim şi Finiş nu s-au înţeles la nişte clauze“.

Bucureşti. Mai 2008. Biroul de avocatură al lui Dan Bălăesh e amplasat, central, în Piaţa Rosetti. Chiar dacă Haim Tzutziashvili nu a fost de găsit, avocatul său îşi face datoria: „Haim a investit în Sierra Leone, dar n-a avut habar până acum zece luni, ce se poate face acolo. Vă daţi seama că el colaborează cu cineva. Căutaţi în altă parte“, sugerează Dan Bălăesh.

El recunoaşte că a lucrat în Securitate, dar refuză să vorbească, oficial, despre ce a făcut în contraspionajul extern. Nu comentează nici interviul în care fosta sa soţie, designerul Elisabeth Kollo, a declarat unui site american că fostul ei soţ, „Dan Bălăesh, a fost consilierul lui Ceauşescu pe probleme de securitate“.

Laconic, Bălăesh spune doar că Pacepa a fost un trădător şi, dacă s-ar fi întâlnit, „întâmplător, cu el, i-aş fi înfipt şi eu un creion în ochi“. Zâmbeşte.

Crede că anii trăiţi în capitalism i-au schimbat viaţa, făcându- l milionar în dolari. Este specializat în jurisdicţii offshore, în „investment bank“, în management şi drept comercial. Cu toate acestea, crede că cel mai mare om politic al României este Ion Iliescu

Noile tunuri ale spionilor ceauşişti (Mihai Munteanu, Evenimentul Zilei)

Un înalt ofiţer care a făcut parte din serviciile române de spionaj – atât înainte, cât şi după Revoluţie -, conectat la un dealer de arme israelian şi un avocat din Tel Aviv, cu rol de „paravan“, a furnizat logistica pentru Telecomunicaţiile Summitului NATO de la Bucureşti. De-a lungul anilor, ei au avut acces la secretele logistice ale armatei române şi la cele ale serviciilor de informaţii.

Cei trei au interese într-o companie bucureşteană profilată pe furnizarea de sisteme integrate de comunicaţii şi abonată la bani publici, precum şi la contracte strategice din sfera siguranţei naţionale. Miza: zeci de milioane de euro. În fiecare luni, „Evenimentul zilei“ va publica un episod din „Cupola“, un serial despre spionii lui Ceauşescu convertiţi în capitaliştii noii Românii.

> Azi, în vizor: generalul în rezervă Teodor Ileş, fost ofiţer DIE / CIE / SIE. El este agentul secret care, în timpul Războiului Rece, a adus în România tehnologia pentru producerea apei grele (folosită la centrala nucleară de la Cernavodă) şi, după Revoluţie, tehnologia militară „Avionics“. Prezentul îl găseşte în postura unui capitalist rapace, dependent financiar de instituţiile-cheie ale statului.

Un general român de spionaj, conectat la traficanţii de arme israelieni. Un avocat din Tel Aviv care a creat o reţea transfrontalieră de spălare de bani. Un dealer israelian de armament, suspectat de apartenenţă la Mossad, a echipat armata unui dictator sud-american.

Aceste trei personaje au acces la secretele logistice, la banii armatei române plus cei ai serviciilor de informaţii. Tot ei au gestionat telecomunicaţiile Summitului NATO desfăşurat la Bucureşti, săptămâna trecută.

Bucureşti, Serviciul de Informaţii Externe (SIE), decembrie 1999. Colonelul Teodor Ileş este avansat în gradul de general şi trece în rezervă, prin decret prezidenţial. Are experienţă, are relaţii şi este decis să le folosească. Aşa că intră în afaceri. Domeniul: consultanţă pentru dealerii de armament. Direcţia de contraspionaj a armatei îl ia în vizor. Monitorizat până în prezent, generalul (r) Ileş este identificat ca având legături cu unele grupări financiare externe care spionează economic societatea naţională Romtehnica – traderul de armament al Ministerului Apărării (MAp).

Lima (Peru), Servicio de Inteligencia Nacional (SIN), decembrie 1999. Vladimiro Montesinos conduce încă serviciul secret. Este supranumit „eminenţa cenuşie“ a regimului militar instaurat de Alberto Fujimori. Montesinos şi SIN derulează operaţiuni de contrabandă cu arme, trafic de droguri şi acţiuni de poliţie politică. Corupţia conduce ţara.

Ultimul tun: Peru importă trei avioane MiG-29, second-hand, din Bielorusia. Aparatele nu valorează mai mult de 100 de milioane de dolari. Totuşi, forţele aeriene peruane plătesc un deviz umflat de trei ori: 300 de milioane de dolari. Creierul afacerii e însuşi Vladimiro Montesinos. Principalul intermediar – traficantul de arme Rony Lerner, fost ofiţer al Ţahal (Armata Israelului).

Tel Aviv (Israel), clădirea Azrieli Center, decembrie 1999. La etajul 39 al turnului zgârie-nori, avocatul Mordechai Mintzer îşi inaugurează biroul din nou-înfiinţatul centru de afaceri.

Mintzer administrează companii offshore şi îl reprezintă pe Rony Lerner, dealerul de arme. I-a deschis acestuia mai multe conturi în Elveţia, Israel şi Luxemburg. La fel a făcut şi pentru Vladimiro Montesinos, spionul-şef din Peru. Mordechai Mintzer este familiarizat cu tranzacţia de avioane de vânătoare MIG-29. Practic, prin circuitul bancar pus la punct de avocatul Mintzer, se spală comisioanele de zeci de milioane de dolari, încasate de cei implicaţi în tranzacţie.

SECURISTUL ŞI BANII PUBLICI

Contracte strategice pentru dealeri de armament

Bucureşti, sediul companiei Felix Telecom SRL, februarie 2008. Are un aer şmecheros şi încearcă să intimideze pe un ton jovial. La cei 70 de ani ai săi, generalul (r) SIE Teodor Ileş este foarte activ. Stăpâneşte tehnica manipulării şi ţine să arate din prima secundă că ştie totul despre interlocutor. „Deh, am făcut şi eu verificările mele. Lumea-i mică, «juniorule»…“, face acesta cu ochiul. Ileş şi soţia sa, Doina, controlează 76% din acţiunile companiei Felix Telecom. Profilul: furnizarea şi instalarea echipamentelor de telecomunicaţii.

Felix Telecom a făcut parte din aşa-zisul „Comitet de Sprijin“ al Summitului NATO de la Bucureş ti, al cărui scop oficial sună pompos: „promovarea în rândul opiniei publice a acţiunilor şi valorilor NATO“. Concret, firma lui Ileş a asigurat sistemele integrate de telecomunicaţii utilizate de SRI şi ziariştii străini în zilele summitului. Ileş e mândru: „A fost o treabă fenomenală, vă spun eu!“.

Dar şi armata plus toate serviciile de informaţii ale României sunt clienţii fideli ai firmei generalului (r). În timp ce contractele cu SIE şi SRI sunt clasificate, în ultimii trei ani, Felix Telecom a încasat numai de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) peste 4,6 milioane de euro. Din 15 contracte, şapte au fost încheiate fără licitaţie. Recent, Ministerul român al Apărării a decartat alte 2,7 milioane de euro în conturile Felix Telecom. SRL-ul a executat Sistemul de Intranet Militar, adjudecându-ş i o aşa-zisă „licitaţie restrânsă“. Abonată la contracte cu statul, compania generalului Ileş a mai primit peste 2 milioane de euro şi de la parlament, guvern, Garda Financiară, Direcţia Generală a Vămilor, poliţie, Electrica, Transelectrica, Termoelectrica etc. Teodor Ileş susţine, însă, că s-au respectat toate procedurile de achiziţie.

Reţeaua

Oficial, spionul rezervist a devenit stăpânul Felix Telecom abia în iunie 2006. Cum? „Lumea-i mică“: în urma unei tranzacţii cu Mordechai Mintzer, avocatul israelian implicat în afacerea „MiG 29 – Peru“. Atunci, soţii Ileş au preluat grosul participaţiilor în Felix, direct de la o societate offshore din Cipru – fostul acţionar majoritar. Căsuţa poştală se numeşte Zostex Enterprises Ltd şi e reprezentată de Mintzer.

Din informaţiile EVZ, în spatele offshore-ului cipriot se află Rony Lerner, dealerul israelian de armament care a intermediat cele trei MiG-uri supraevaluate din Bielorusia către Peru. Însă, generalul (r) Teodor Ileş păstrează misterul: „E un grup de investitori israelieni… Nu mai ştiu… Nu e Rony…“.

Ofiţerul (r) SIE susţine că l-a cunoscut pe Mordechai Mintzer după 1990. „E posibil să fi fost şi el implicat în povestea din Peru, ca avocat al lui Rony. Numai aşa, poate… Dacă vreţi, vorbesc cu Rony despre asta…“, se oferă Ileş.

Anchete în Peru şi Elveţia

Pe scurt, în 1998, avocatul israelian a deschis şi gestionat zece conturi bancare pentru peruanul Vladimiro Montesinos – fostul director SIN, şi pentru Rony Lerner, comerciantul de arme. Circuitul financiar transfrontalier creat de Mintzer se ramifica în bănci distincte: Leumi Bank (Israel), Fibi Bank (Elveţia), UBS (Elveţia), UBS (Luxemburg), Banque CAI (Elveţia), Bank of New York (SUA) etc.

Schema de spălare a banilor ascundea comisioanele ilegale încasate de Montesinos, Rony Lerner şi trei traficanţi israelieni de arme (Ilan Weil Levy, Zwi Sudit şi James Stone Cohen), din tranzacţ ia frauduloasă cu MiG-uri.

Ulterior, autorităţile din Peru prind mişcarea şi cer ajutorul elveţienilor. Judecătorul de instrucţie al cantonului Zürich, Cornelia Cova, intră în joc. Zece bănci sunt interogate. Investigaţiile relevă că, în intervalul 1998- 2000, în conturile deschise de Mintzer au intrat 75 de milioane de dolari. Bani pe care Montesinos, fostul şef al spionajului peruan, i-a transferat apoi către firme offshore din Bahamas, Insulele Cayman, Virgine şi Luxemburg – deţinute de el şi amicii traficanţi de moarte. Membrii reţelei sunt anchetaţi, iar unii arestaţi în diferite oraşe ale lumii. Printre cei închişi e chiar şi Evgeni Ananiev, ex-director general al Rosvooruzhenie (compania de stat rusească care exportă armament – n.r.), prins în Italia. La rândul său, „creierul“ financiar, Mordechai Mintzer, e interogat. Dar rămâne în libertate. „Am ieşit complet curat în acel caz de acum şapte ani. Nu ştiu care este interesul articolului dumneavoastră“, a comentat Mintzer pentru EVZ.

Paravanul din Tel Aviv

Din martie 2001 până în aprilie 2007, avocatul Mordechai Mintzer a fost administratorul Felix Telecom şi a avut astfel acces la secretele logistice şi banii serviciilor de informaţii de la Bucureşti. Contractele strategice din domeniul siguranţei naţionale au curs, iar cifra de afaceri a companiei a crescut de la 5,5 (în 2001) la 23 milioane de euro (în 2007). Poziţia lui Mintzer în Felix Telecom a fost una de forţă: el a reprezentat permanent acţionarul majoritar. Care se ascundea fie în Insulele Belize, fie în Cipru…

Iniţial, a fost vorba de Mares Overseas Ltd, un offshore din paradisul fiscal al Belizelor. În ianuarie 2001, Mares cumpără 90% din firma bucureşteană de la principalul ei fondator. Preţul plătit: 1,8 milioane de dolari. Ulterior, în 2004, pentru fix aceeaşi sumă, Mares (Belize) îşi transferă participaţiile din Felix Telecom către Zostex Enterprises Ltd – celălalt offshore din Cipru.

Înarmat cu o procură din Belize şi cu una din Cipru (autentificate de un notar din Tel Aviv), Mordechai Mintzer şi-a pus semnătura pe contract, în calitate simultană de vânzător şi de cumpărător.

În 2006, când şi Zostex (Cipru) îi vinde lui Teodor Ileş 76 de procente, devine evident că spionul retras în afaceri beneficiază de generozitatea misterioş ilor „investitori israelieni“: preia acţiunile Felix la numai jumătate din preţul lor real, adică 808.875 de dolari.

SECRETUL DIN INSULE

În umbra avocatului Mintzer

Deşi sursele EVZ din Israel îl indică pe Rony Lerner în spatele Mares şi Zostex, numele său nu apare în documente. Legislaţia offshore din Belize garantează confidenţialitatea patronilor de firme internaţionale şi permite emiterea de acţiuni la purtător. Nu este obligatoriu nici măcar ca numele directorilor societăţii să apară în vreun registru public. În Cipru, regulile diferă, dar principiul este acelaşi. Aici, israelianul Mordechai Mintzer joacă rolul „proprietarului nominalizat“ – adică împuternicitul cu atribuţii executive al adevăratului patron rămas în umbră. „Proprietarul nominalizat“, în general jurist, poate reprezenta, la vedere, offshore-ul în relaţiile cu terţii: de la deschiderea de conturi bancare, la contracte comerciale. Mordechai Mintzer pretinde că nu are nimic de ascuns, dar evită un răspuns concret: „Îl cunosc pe Rony Lerner. L-am reprezentat în alte cazuri. Nu pot să confirm dacă el este implicat în Zostex (Cipru) sau în Felix Telecom (…). Ca avocat, am asistat la achiziţia Felix Telecom pentru că proprietarul acesteia era o companie israeliană. Apoi, după cum ştiţi, clientul meu a vândut. De atunci, nu mai reprezint patronatul Felix Telecom şi nu mai sunt implicat în administrarea companiei. Da, am reprezentat acţionarul Zostex (Cipru). E simplu“. Intrigat de investigaţ ia EVZ, Mintzer se face că plouă: „Cât am activat eu în Felix Telecom, nu-mi amintesc dacă firma a încheiat contracte cu Ministerul Apărării. Şi, sigur, nu cu parlamentul“.

GENERALUL SIE (r) TEODOR ILEŞ: „Vă place ce se întâmplă acum, când ne rugăm de serviciile americane, occidentale… să colaborăm cu ei ca informatori?“

FONDATĂ DE FIRMELE SECURITĂŢII

„Părintele“ SEIP

Managerul companiei Felix Telecom se numeşte Traian Mihu. Până-n Revoluţie a fost directorul tehnic al ICE Felix – întreprindere de comerţ exterior, care producea calculatoare. Are simţul umorului, fumează ca un turc şi este fanul cafelei făcute de secretara sa. În 1992, Mihu a ieşit din ICE Felix, fiind detaşat la nou-înfiinţata Felix Telecom.

În acel moment, întreprinderea de calculatoare controla 25% din acţiunile SRL-ului. Alt asociat-fondator era ICE Terra (5%), prin care, Securitatea făcea contrabandă cu armament. Bancorex,

banca de comerţ exterior cu care lucra spionajul ceauşist, deţinea 10% din Felix Telecom. Iar o firmă privată, încă 5%. Actionarul majoritar (51%) era Telrad Telecomunication – un holding israelian care a investit logistică şi bani în Felix Telecom.

Directorul Train Mihu povesteş te pe un ton inflexibil: „Telrad avea dreptul de fabricaţie şi de vânzare al centralelor telefonice Nortel (corporaţie canadiană de comunicaţ ii). Când a făcut investiţia, Telrad era deţinută de Uniunea Sindicatelor din Israel. Lucrurile au mers liniar nişte ani. În ’98, sindicatele din Israel au vândut Telrad şi Tatirad (tehnologie militară) unui evreu bogat din Canada. Acesta a afectat relaţia dintre Telrad şi Nortel. Însă, Telrad a cumpărat şi restul procentelor din Felix Telecom. A ajuns la 95%“, spune Mihu.

Ulterior, în 2001, Telrad a vândut participaţiile către offshore-ul Mares Overseas (Belize), care a dat mai departe către Zostex Enterprises Ltd (căsuţa poştală din Cipru). Ambele, reprezentate de Mintzer.

„Nea Sandu“, afaceri din ’92

Managerul Mihu e prieten vechi cu patronul său, generalul (r) SIE Teodor Ileş. Pentru el, spionul e „nea Sandu“. „În ’93 l-am cunoscut eu pe nea Sandu prin intermediul fostului director general al ICE Felix. Am fost într-o seară la restaurant, cu el şi cu nişte străini (atunci, Ileş era ofiţer activ – n.r.)“.

Intrarea lui nea Sandu în acţionariatul Felix Telecom nu a fost o surpriză pentru Traian Mihu: „Nea Sandu îl cunoştea pe Mordechai Mintzer. Mi-a spus atunci când Zostex (reprezentat de Mintzer – n.r.) voia să vândă procentele: «Mă, uite, ăştia vor să vândă. Ce zici, să bag nişte bani?». La rândul său, Mintzer mi-a spus că Zostex îi vinde lui nea Sandu. Care a cumpărat acţiuni, împărţind cu nevasta în mod egal. Nea Sandu avea mulţi bani. El s-a apucat de afaceri de prin ’92. (oficial, Teodor Ileş era ofiţer SIE activ – n.r.)“

Ileş a preluat acţiunile de la Zostex în două etape: un pachet minoritar (5%) în 2005 şi grosul (71%) în 2006. Deci, un an a fost asociat în Felix Telecom cu „grupul de investitori israelieni“ din spatele căsuţei poştale cipriote. Despre care Ileş pretinde, însă, că nu ştie cine sunt. Tot atunci, a preluat şi Traian Mihu un pachet minoritar de participaţii în SRL-ul bucureş tean. „Eu aveam bani din vânzarea Forte Company“, a declarat el pentru EVZ.

Afaceri cu Terra

Forte Company SRL, o altă firmă care a obţinut milioane de euro de la statul român, vinde echipamente de calcul. Aici, Mihu era asociat cu Florin Caspruf – fostul director al ICE Terra şi cel care a preluat, după Revoluţie, întreprinderea Securităţii. În 2005, Mihu şi Caspruf au vândut Forte Company grupului Siemens.

În comunism, cei doi au lucrat împreună în cadrul operaţiunilor AVS, unul reprezentând ICE Felix, celălalt ICE Terra. S-au cunoscut în biroul lui George Păunescu – actualul miliardar era atunci director în Ministerul Comerţului Exterior ceauşist. „Păunescu chiar se lăuda că preşedinţii se schimbă, dar el e neclintit“, râde Mihu amintindu-şi.

„Big Brother“

Traian Mihu se mândreşte că a proiectat Sistemul Naţional de Evidenţă a Populaţiei operat de Poliţia Română. „Nu există un sistem mai mare. A fost implementat în ’92 şi ’93. Doi ani am lucrat cu Ministerul de Interne. M-am inspirat din modelul sistemului din Israel. Ăia au un sistem extrem de bine pus la punct. Păi, m-am descoperit pe mine acolo: de câte ori am intrat în ţară, la ce hotel am dormit etc. Tot. Timpul de conectare al sistemului nostru este mai mic de 1,5 secunde. Ţine datele unei generaţii în urmă. E uriaş şi sofisticat. Acoperă tot“, susţine actualul manager Felix Telecom.

MENTALITATE

„80% pentru ţară, 20% pentru voi“

Nume conspirativ: „Claudiu Averescu“. Nume real: Teodor Ileş. În timpul lui Ceauşescu (anii ’80), Ileş a fost totodată şi unul dintre ofiţerii CIE implicaţi în operaţiunile AVS (Aport Valutar Special).

De la contrabandă de arme la schimburi de mărfuri, AVS-urile erau activităţi de comerţ exterior derulate de Securitate în vederea achitării datoriilor externe ale regimului Ceauşescu. Ileş-“Averescu“ avea misiuni în comer- ţul cu armament, context în care a lucrat şi cu generalul (r) SIE Gavrilă Vălean – un alt nume controversat. Una dintre acoperirile lui Ileş a fost aceea de diplomat în Elveţia.

Din reflex profesional, confundă simţul civic cu notele de raport: „O să râzi, dar în Elveţia se fac prelucrări contrainformative populaţiei. Odată, o babă l-a pârât poliţiei pe un diplomat de-al nostru că a parcat neregulamentar. La fel şi în Israel. Cu evreii trebuie să ştii să lucrezi. În momentul în care te-a prins că nu te pricepi, că nu ştii materia, începe să te joace, folosindu-te drept unealta lui“.

Ileş este mulţumit de persoana lui şi pretinde că SIE a ajuns o ruină: „Eu sunt mândru de ce am făcut pentru patrie. Cea mai mare greşeală care s-a făcut după Revoluţie este distrugerea serviciilor de informaţii. Din slugărnicie. Ca să-i servească pe americani. Un ofiţer se pregă- teşte aproximativ 10 ani ca să devină profesionist. Schimbările de regim nu trebuie să influen- ţeze activităţile serviciilor de informaţii. Alte ţări şi-au păstrat oamenii în sistem. Specialiştii. Au schimbat doar conducerea. Noi am avut, însă, şi români adevăraţi în serviciu. Atunci, eu le spuneam: «Lucraţi 80% pentru România şi 20% pentru voi». Vă place ce se întâmplă acum, când ne rugăm de serviciile americane, occidentale… să colaborăm cu ei ca informatori: «Hai, domne, să-ţi dau informaţii»?, se revoltă generalul de spionaj.

SATRAPI CONDAMNAŢI

Justiţie în Peru

Preşedintele Alberto Fujimori a condus autoritar Peru din 1990 până în 2000. Pilonii dictaturii militare au fost Vladimiro Montesinos, directorul SIN şi generalul Hermoza Rios, fostul şef al armatei. În 2000, lovitura de graţie dată regimului, deja şubrezit, a fost un scandal politic în centrul căruia s-a aflat Montesinos: difuzarea

pe un canal TV a unei casete video în care şeful SIN corupea un parlamentar al opoziţiei. Atunci, Fujimori şi-a dat demisia prin fax şi a fugit în Japonia, iar Montesinos s-a refugiat în Panama. În prezent, Fujimori este judecat în Peru pentru asasinate colective şi trafic de influenţă. El a primit şase ani de închisoare într-un alt proces. Principalul martor al acuzării este chiar Montesinos, care, la rândul lui, a primit ani grei de închisoare.

MONITORIZAT DE CONTRASPIONAJUL MILITAR

Spionii din spatele traficanţilor

Generalul (r) SIE Teodor Ileş vorbeşte despre Rony Lerner în termeni amicali. Cei doi s-au cunoscut pe când românul era încă activ în spionaj. „Şi Rony este ofiţer în rezervă. Nu ştiu, poate că el o fi şi acum în Mossad…“, zâmbeşte cu tâlc generalul. În plus, culisele scandalului „MiG 29 – Peru“ îi sunt familiare, dar este relaxat: „E vorba despre Rony, domne’… Rony nu vinde un cartuş fără să aibă aprobare şi aviz din Israel. În tot Israelul sunt informatori. Ei au cel mai bun serviciu de spionaj şi contraspionaj. Acest Rony a vândut armament după ’90. Are licenţe, certificate de end-user etc. Cu povestea din Peru e simplu, domne: nu s-au înţeles la comision. S-au certat. Cei din Peru le-au scris elveţienilor, cerându-le să-i ajute în investigaţie. Ăştia lau chemat pe Rony, care le-a arătat că totul era în regulă. Pentru că, altfel, nu i s-ar fi deschis conturile în Elveţia. Apoi, conturile i s-au deblocat. Rony a venit şi în România, cu nişte afaceri. Cum cu cine? Cu Romtehnica, Romarm, Terra… Dar eu vă zic că povestea e depăşită de mult. Pe cine interesează ce s-a întâmplat în Peru?“, se întreabă Ileş.

Raportul final

Cât era de „în regulă“ Rony Lerner, o spune raportul final al Comisiei de Investigaţii a Ministerului Public din Peru. Intrat în posesia EVZ, documentul dezvăluie că, în intervalul 1998- 2000, prin compania Hightech Sysrems LTD (Israel), patronată de traficantul de arme, s-au vândut la suprapreţ echipamente militare pentru armata dictatorului Fujimori. Tot atunci, în contul firmei lui Lerner s-au transferat peste 15 milioane de dolari – comision fraudulos din tranzacţia cu MiG-uri. Hightech Systems funcţionează şi în prezent: vinde tehnologie militară avansată.

Anchetatorii au mai stabilit că offshore-urile din Bahamas ale lui Rony Lerner rulau banii societăţii ruseşti Rosvoruzheniye, transferaţi prin două bănci moscovite şi una luxemburgheză. Transferurile precipitate dintr-un cont în altul erau direcţionate către Vladimiro Montesinos (foto) şi gruparea de traficanţi. Potrivit investigatorilor sud-americani, aceştia proveneau din „comisioanele ilegale pentru achiziţionarea de avioane şi echipamente militare pentru Forţele Armate Peruane“.

Mecanismul era simplu: firmele obscure din reţea încheiau contracte fictive între ele şi spălau comisioanele, ordonându-şi plăţi una alteia. O concluzie a investigaţiei sună dur pentru partenerii lui Teodor Ileş: „Vladimiro Montesinos a fost ajutat sau reprezentat de alte personaje care au deschis şi operat cu mai multe conturi, ca Mordechai Mintzer, Rony Lerner (…).“

Seniorii războiului

Ieşind din SIE, generalul (r) Teodor Ileş şi-a exploatat relaţiile şi expertiza într-un domeniu pe care îl stăpânea bine: afacerile cu armament. Banii au curs rapid. Şi, la fel de rapid, firmele sale de consultanţă au ajuns sub filajul Direcţiei de Supraveghere Militară (DSM, structura de contraspionaj a Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei – n.r.). Un raport DSM, obţinut de EVZ, identifică firmele generalului (r) SIE în relaţie cu grupuri de interese care „prejudiciază operaţ iunile de export/import cu produse speciale (tehnică militară), impun clauze dezavantajoase pentru MA, permanentizează legături cu ofiţeri ai serviciilor israeliene de informaţ ii, sabotează unele operaţ iuni comerciale ale Romtehnica, fac trafic de influenţă etc“.

Una dintre societăţile controlate de Ileş a fost Dofesa Import Export SRL (Bucureşti). Împreună cu soţia sa, generalul s-a asociat cu un alt fost ofiţer SIE. Se numeşte Gheorghe Horotan şi este colonel în rezervă. Pe vremea lui Ceauşescu a spionat în Statele Unite, sub acoperirea de diplomat. Tot atunci, Ileş şi Horotan au fost colegi în DIE. După Revoluţie, în SIE. Gheorghe Horotan locuieşte într-o vilă cochetă din cartierul Dorobanţi, în zona cafenelelor de fiţe. Auzind că suntem de la ziar, Horotan a închis iritat telefonul şi a motivat laconic: „Eu nu vorbesc aşa… cu oricine mă sună“. În schimb, colonelul (r) Ileş e mai cooperant: „Am făcut Dofesa Import Export cu nişte parteneri. Da, cu colonelul Gheorghe Horotan. Aveam avize legale de la MA, de la SRI. Nu am vândut niciun cartuş. Am adus clienţi pentru Romtehnica. Vă daţi seama, eu aveam un nume…. Aduceam clienţi din toată lumea, cărora le acordam consultanţă“, confirmă Ileş. În prezent, Dofesa Import Export şi-a întrerupt activitatea.

Generalul (r) Ileş stă într-un imobil din luxosul cartier bucureştean Primăverii. La domiciliul său este înregistrată o a doua firmă de consultanţă în armament: Tamina 2000 SRL. Aici, Ileş deţine controlul total, încasând tot profitul din 2006: peste 200.000 euro. „Tamina 2000 e specializată tot în consultanţă, dar, mai nou, a intrat şi în imobiliare. Treaba cu armamentul s-a răsuflat. Mai ales de când am intrat în NATO. Toate exporturile sunt controlate de partenerii noştri, care iau pe turta lor orice afacere cu miză“, oftează Teodor Ileş.